Miercuri, 28 Septembrie 2016 10:58

Istoric

Misiunea școlii noastre este dezvoltarea potențialului fiecărui elev, pentru a deveni capabil  să relaționeze social și profesional, în condițiile unei realități al cărei dinamism nu cunoaște precedent, situînd tânărul în centrul procesului de educație, ca parte activă și motivată la propria devenire.

 

Pomul şi copilul

 

Parafrazându-l pe Vasile Voiculescu cu-al său „De n-ar fi amintirea o urmă de cenuşă / Cum am găsi cărarea întoarcerii în noi?”, aş pune în locul „urmei de cenuşă” odâră de lumină. Şi-atunci întoarcerea în noi mi s-ar părea un fel de sărbătoare a gândului păstrător de borne – popas de linişti şi surâs, pe un drum nu întotdeauna fără capcane, ocolişuri, rătăciri, dar pe care, urmându-l, n-ai uita nici de căldura unei priviri de trecător întâlnit din întâmplare şi urându-ţi ziua bună, nici mai greul unui urcuş, nici căderea, nici lacrima, nici raiul unei pajişti cu iarba ’naltă şi-nflorită dintr-o vară (din care veac?), în care nu-ndrăzneai să calci de teama de a nu strivi sub paşi minunea vegetală peste care doar privirea aluneca, până când şuierul de coasă s-a făcut auzit de undeva, iar corul de greieri - fundal cântului de păsări, răstălmăcea parcă ţipătul de linişti…

                Mă las purtată de ocolitoarea mea dâră de lumină şi fac escală undeva în timpul devenit trecut, deşi sunt tot mai convinsă că „nu timpul trece, numai noi schimbăm surâsul în grimasă uneori…”

                Iată-mă într-o vară pornită-n drumeţie prin Apuseni, cu, drept bagaj, un fel de nepăsare de om tânăr şi un rucsac în spate. Eram un grup de colegi de pe la diferite facultăţi, prieteni fără ifose. Ne spuneam Chevaliers de la table ronde, deşi noi, fetele, am cam fi vrut să schimbăm cuvântul „chevaliers” cu un altul din care să reiasă că mai suntem şi noi pe acolo…Oricum, faptul că eram de formaţie (în formare, desigur) instructivă diferită, ne convenea de minune. Când apărea vreo problemuţă care presupunea rezolvare medicală, îl aveam doctor pe colegul care, e drept că leşinase la primul contact cu locatarii de la morga spitalului unde trebuia să facă practică, dar care ştia să ne frece cu sare pe locul unde vreo albină ar fi vrut să-şi lase autograful pe pielea noastră, sau, să decreteze dacă apa vreunui rău de munte are exact temperatura potrivită pentru o îmbăiere rapidă, asta numai după ce îşi vâra capul în torentul trăsnitor de răcoare, slobozind un: Iu-hu… Minune, nu alta! Aveam şi geograf, şi botanist, şi cititor în stele, şi matematician, şi chimist (acesta avea sarcina să culeagă ciupercile, comestibile pe cât se poate), şi specialist în aprins focul şi la copt ofrandele umbrelate ale pădurii, şi… - o, dar ce n-aveam? – eram tineri cu toţii, şi în vacanţă. Aveam lumea toată.

                Într-o zi am trecut pe lângă curtea unui gospodar. Era o după amiază de august toropitoare. La drum, înşiraţi dincoace de gard, nişte meri îmbietori şi încărcaţi de poame roşii-aurii, că, deşi nu eram noi prea duşi la biserică, am înţeles-o perfect pe biata Evă din Paradisul acela care i-a trântit interdicţia în nas, excomunicând-o în vecii vecilor, de stăm noi şi acum robiţi de poftă, cu ochii la rotundele minuni…

                Şi iată-mă, filoloaga de mine, murmurând (de nu chiar delirând…) versurile acelea ale ardeleanului poet Beniuc care se prinseseră de mintea mea, cine mai ştie din care poem: „Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard. / Drumeţule, să iei fără sfială / Că n-ai să dai la nimeni socoteală…”

                Nici dacă aş fi fost comandant de oşti şi le-aş fi dat ordin de atac, combatanţii din mica noastră trupă de mărşăluitori însetaţi n-ar fi năvălit cu mai mare elan spre mărul cel mai apropiat… de lângă drum şi fără gard. Apucând fiecare câte o creangă, culegeam cu

iuţeală fructele, îndesându-le în rucsacuri, cu o voioşie de ţânci (să mai spun şi fără minte?), până când un trosnet-frângere a însoţit „căderea” unei aripi a redutei: o creangă destul de mare, jertfindu-se, cu fructele de pe ea cu tot, la picioarele noastre. Am înlemnit. În aceeaşi clipă am văzut venind spre noi gospodarul. Tocmai ieşise din casă, atras, probabil, de râsul nostru, şi voia să vadă ce-i… Ce să fie? Eram noi – nomazii pe drumurile patriei (că de alte drumuri nu prea mai ştiam pe atunci).

Ne-am uitat unul la altul şi, neştiind ce să facem şi cum să ieşim cu obrazul curat din încurcătură. Cineva mi-a şoptit: eşti tu mai bună de gură, spune ceva! Eu mă uitam cum gospodarul venea drept spre noi, cu paşii rari şi măsuraţi, de parcă la el totul însemna ordine. Stăteam cu toţii foarte stânjeniţi de penibilul situaţiei, până când omul s-a apropiat şi, înainte de a reuşi vreunul dintre noi să scoată o silabă, ni s-a adresat: - Ziua bună la dumneavoastră. Aşteptaţi, rogu-vă, feţii mei, să vă aduc o scară să puteţi culege mai uşor mere şi să luaţi pe ales…

Abia atunci mi-am regăsit ceva care semăna a limbaj şi am bâiguit o scuză arătând spre creanga ruptă pe care medicinistul cred că ar fi vrut s-o pună cumva în ghips, numai să repare dauna şi să-şi dea examenul de specialitate cu brio.

Privirea omului n-avea nimic aspru. Dimpotrivă, era blândă, îngăduitoare, de caldă înţelepciune:

- Ştiţi, ne pare rău, noi n-am vrut…

- Sigur că n-aţi vrut… Vă aduc îndată o scară. Aşteptaţi numa’.

Şi ne-a adus. Şi ne-a invitat apoi în ograda lui şi ne-a omenit cu pită şi brânză şi salată. Fructele, le-am oferit noi…

La plecare i-am mulţumit, am repetat cererea de iertare, iar el ne-a dăruit o vorbă care de-atunci m-a urmărit mereu: Pomul şi copilul nu-i creşti pentru tine. Niciodată nu ştii pe ce mâini ajung. Umblaţi cu bine, feţii mei…

Câţi ani vor fi trecut de-atunci? Nu mai ştiu. Însă, ori de câte ori trec pe lângă un pom încărcat de rod, la o margine de drum, îmi vine în minte ţăranul acela din Apuseni, şi îmi repet, înţelegând acum, cum numai un părinte o poate înţelege: Pomul şi copilul nu-i creşti pentru tine. Niciodată nu ştii pe ce mâini ajung.

Paula Romanescu

Read 753 times
More in this category: « Brosura Login »