Profesorul universitar Marian Popescu: „Ne trebuie o schimbare radicală de la intrarea în ciclul școlarității, astfel încât să putem estima că, în 15 ani, populația școlară din România va gândi cu propriul cap”

Felul în care sunt dispuse pupitrele în sălile de clasă sau de seminar spune adesea o poveste tăcută, dar limpede despre felul în care se desfășoară educația din România. Aliniate unul în spatele altuia, acestea le permit cursanților doar o vedere spre ceafa colegului din față și o perspectivă îngustă, asupra unui unic punct de interes – profesorul, întors nu de puține ori el însuși cu spatele la elevi în timp ce scrie la tablă. La cursurile sale, profesorul universitar Marian Popescu schimbă povestea, însă nu înainte de a trebui să depășească un prim obstacol – scaunele. „Clasele noastre și multe dintre sălile universităților au fost construite într-un fel și dotate cu un mobilier care presupune o anume formă mentală. Noi nu facem eforturi să înțelegem că, odată cu avansul tehnologiei digitale, lucrurile în ceea ce privește spațiul în care înveți ar trebui să se modifice fundamental. Eu am mari probleme când trebuie să găsesc o sală de seminar unde scaunele să fie mobile, să îmi permită să fac un semicerc sau alte forme care ajută comunicarea. Sunt lucruri atât de evidente, atât de simple, încât eu încă mă minunez, deși n-ar mai trebui. Sunt exemple de profesori, și în preuniversitar, și în universitar, și mai tineri, și mai în vârstă, care au înțeles că trebuie să modifice ceva în statutul propriului act de comunicare, fără să vrea neapărat să fie modele. Sigur că presa, din când în când, îi găsește pe unii dintre ei și îi dă drept model. Nouă nu ne trebuie modele, pentru că știm ce se întâmplă cu ele, nu sunt urmate, deși nouă ne place să credem că da. Nouă ne trebuie o schimbare radicală de la intrarea în ciclul școlarității, astfel încât să putem estima că, în 20 de ani sau în 15 ani, populația școlară din România va fi una care, în proporție de măcar 60-70%, va gândi cu propriul cap”, spune profesorul, fost președinte al Comisiei de Etică a Universității din București, într-un interviu pentru Republica.

Marian Popescu este directorul Centrului de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București (CARFIA), profesor universitar doctor (asociat) la Universitatea din București și conducător științific de doctorat Artele spectacolului-Teatru la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

 

„Ne dăm seama că studenții noștri nu sunt pregătiți în majoritate pentru acest exercițiu de aprofundare a ideilor altora. Ca să ajungi la ideile tale, un pas obligatoriu este să treci prin ideile altora” 

Marian Popescu
Problema scaunelor din școli și facultăți rezumă o problemă de raportare la cel care învață, care întrerupe circuitul de transmisie dintre cel care știe și cel care vrea să afle. Este una dintre cauzele care fac ca mulți tineri să nu poată aprofunda un text în ciuda faptului că au trecut prin mulți ani de școală. „Un exercițiu simplu, cu consecințe triste, trebuie să spun, pe care îl fac câteodată la seminar, după ce am dat un text de studiat cu o săptămână înainte, este să ne uităm pe el, pe ecran, și să încercăm să deslușim împreună care sunt ideile. Aici lucrurile se complică foarte tare, pentru că mulți dintre noi, care încercăm să ne facem treaba cât se poate de bine, ne dăm seama că studenții noștri nu sunt pregătiți în majoritate pentru acest exercițiu de aprofundare a ideilor altora. Ca să ajungi la ideile tale, un pas obligatoriu, o vamă, un exercițiu extraordinar este să treci prin ideile altora”, explică profesorul, care vorbește despre responsabilitatea pe care mediul universitar o are pentru apariția deficiențelor din circuitul învățării.

Felul în care li se predă studenților la facultate sau în timpul masteratului are impact asupra activității profesionale de mai târziu. Este mai greu, de pildă, pentru un profesor să vorbească pe înțelesul elevilor dacă în facultate propriile nevoi educaționale au fost ignorate de profesori. Este mai mai greu pentru un absolvent din orice domeniu să găsească soluții la probleme complexe, fără să fi avut suficiente experiențe formatoare care să-i fi dezvoltat mecanismele de gândire.

„La noi, învățământul superior nu a lucrat prea mult în direcția celor care așteaptă să știe. Dimpotrivă, foarte multe cadre didactice nici nu se gândesc la studenții lor. Și atunci statutul profesorului eu nu l-aș reduce, cum se încearcă de o perioadă, numai la condiția lui materială, la faptul că salariile sunt proaste. Ceea ce este un adevăr. Eu aș pune pe primul loc profesionalizarea meseriei de profesor, pentru că unul dintre lucrurile pe care le-am observat este foarte simplu – sunt cadre didactice, profesori din universitar care nu știu să comunice cu studenții. Majoritatea, și unii dintre ei pot fi foarte mulți specialiști cu CV academic foarte bun, pur și simplu nu trec, cum spunem în lumea teatrului, rampa, adică sunt blocați în text. Au citit 1000 de cărți, au publicat 1000 de articole și, când e să comunice tot ce au acumulat celorlalți. nu știu să comunice. Aceasta este o carență foarte gravă, pentru că se leagă de o alta, de faptul că actul predării presupune și o cunoaștere foarte bună a unor elemente de logică. Dacă te uiți la un pachet curricular de la o universitate, de multe ori nu-ți dai seama care este legătura între cursuri.

În universitate, noi ne preocupăm foarte puțin de celălalt, adică de student.

Marian Popescu
Între cursurile de la anul întâi, cele de la anul doi, cele de la anul trei. Între toate astea și masteratele pe care le organizează aceeași facultate sau aceeași universitate. Cu alte cuvinte, vei vedea că, cu excepția unor foarte puține universități, nu există o corelare a  pachetelor curriculare în beneficiul studenților. Primul beneficiu este, de fapt, cel al profesorilor. Ei sunt cei care, odată intrați în învățământul superior, își impun cursurile pentru care se simt calificați. Spre deosebire de teatru, unde actorii joacă ceea ce li se dă, adică sunt distribuiți de către regizor care vede în ei valori ce le permit să poată juca rolurile respective. Or, în universitate, noi ne preocupăm foarte puțin de celălalt, adică de student. Ne ocupăm foarte puțin de cum primește studentul ceea ce i se transmite”, este de părere Marian Popescu. A văzut, de pildă, un curs din zilele noastre a cărei listă de tematici pare realizată la începutul secolului 19. „Asta îți arată într-un fel cecitatea cadrului didactic care nu vede că fata aceea, băiatul acela au un spirit viu și tu trebuie să îi faci interesați de materia ta altfel decât să-ți impui pretenția că ei trebuie să respecte faptul că tu știi mai mult”, punctează profesorul.
În opinia sa, la toate acestea se adaugă și faptul că statutul profesorului universitar se confundă adesea cu cel al unui funcționar. „Practic, statutul acesta de funcționar presupune – și asta știe toată lumea, că, odată intrat în învățământul superior, poți ieși de acolo la pensie. Este una dintre categoriile profesionale unde ieșirea la pensie este garantată. Și lucrul acesta are consecințe, pentru că, pe de-o parte garantezi un traseu, o carieră până la finalul ei, dar pe de altă parte nu creezi instrumentele de profesionalizare a acestei cariere și de aici pleacă totul. E o discuție, se poate duce și-n alte direcții, însă pe mine lucrurile acestea spuse până acum mă îngrijorează”, afirmă Marian Popescu.
La noi funcționează în mod zdrobitor ceea ce în Franța poartă numele de jurys de complaisance, comisiile de doctorat care se complac într-o relație în care să nu jeneze, să nu stingherească.
El critică și sistemul de intrare într-o carieră universitară, care nu îi pregătește pe viitorii profesori nici pentru adaptarea la nevoile de învățare ale studenților, nici pentru eroziunea emoțională pe care o presupune o astfel de activitate.

„Am avut o discuție cu un domn decan și și l-am întrebat cum concursul pe post didactic. El arată neschimbat în continuare. Adică se scoate postul la concurs, să vorbim de postul cel mai de jos, de asistent. Știe toată lumea că trebuie să ai doctoratul ca să poți intra. Depui CV, e un interviu, eventual ți se cere și o prelegere la clasă, ceva de genul ăsta, Ele nu sunt examene serioase, adică sunt extrem de puține comisii de admitere, de concurs pe post didactic, care realmente vor să cunoască cine le intră în casă. Se merge mult pe cunoștințe, examenul rareori este unul deschis. De partea a cealaltă, vedem cum comisia de susținere publică a tezei de doctorat rareori, dar rareori angajează întrebări, discuții cu doctorandul sau doctoranda astfel încât să să poată rezulta în mod clar valoarea tezei. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că la noi funcționează în mod zdrobitor ceea ce în Franța poartă numele de jurys de complaisance, comisiile de doctorat care se complac într-o relație în care să nu jeneze, să nu stingherească, uitând un lucru fundamental. Și anume că lucrarea asta cu care finalizezi studiile doctorale se numește teza de doctorat, ceea ce înseamnă că tu, ca doctorand, susții o teză. Ai studiat literatura de specialitate și ai venit cu o idee originală și teza ta este că….La susținerea publică, tu trebuie să îți aperi teza, dacă realmente ești pus în situația de a o apăra, în engleză așa se și numește apărarea tezei. Dar asta nu se întâmplă. De regulă, se citesc referatele membrilor comisiei, se pun două – trei întrebări. De regulă nu facem mare publicitate pentru că vrem să terminăm repede și după aia să mergem la restaurant, cu plata pe banii doctorandului. Ăsta este, să spunem, „un model”. Așa se întâmplă de multe ori lucrurile”, spune Marian Popescu.

Se impune realmente o schimbare majoră, nu o cârpăceală care ne este prezentată cu titlul de România educată

Profesorul universitar atrage atenția că în acest moment atât învățământul românesc preuniversitar, cât și cel universitar ar fi avut nevoie de o schimbare radicală. „Se impune realmente o schimbare majoră, nu o cârpăceală care ne este prezentată cu titlul de România educată. Pentru că, știți asta, cele două legi sunt botezate România educată. Eu n-am mai auzit încă de o lege care să fie botezată de inițiatorii ei. Este o lege organică, adică este una din legile care are statut de excepție, pe care cu greu o poți modifica și noi am făcut-o țăndări”, afirmă Marian Popescu. În opinia sa, legea educației din 2011 propunea o înnoire a învățământului care nu a mai avut niciodată loc. „Legea prezentată de Daniel Funeriu, la care evident că a lucrat foarte mult profesorul Mircea Miclea, președintele comisiei prezidențiale de la acea vreme dedicată subiectului învățământului, încerca să propună această înnoire acest, să spunem, nou început al învățământului. Noi n-am avut de fapt ceva despre care poți să spui că a fost o revoluție în educație. Noi nu cunoaștem decât una în învățământ și aceasta a fost produsă de Spiru Haret.

Atenție, eu sunt unul dintre cei care o nu am aplaudat-o atunci, ea are niște imperfecțiuni. În același timp însă, am apreciat efortul extraordinar de a produce această înnoire în actul de învățământ și mai ales de a restructura radical raporturile în ceea ce privește competențele, transmisia cunoașterii și a moralitatea procesului cunoașterii”, subliniază profesorul Marian Popescu.

 

Să observăm că nici măcar nu vine vorba de faptul că arhitectura școlară în România ar trebui să fie construită de un pilon etic

În noua lege a educației există, atrage el atenția, un mare gol, care permite perpetuarea tarelor societății românești. „Să observăm că nici măcar nu vine vorba de faptul că arhitectura școlară în România, pe toate etajele ei, de la primar până la facultate, ar trebui să fie construită de un pilon etic, pe o fibră etică. Asta nu înseamnă că vom avea de-a face cu oameni morali, 100% curați, pentru că le spun și studenților natura umană nu s-a schimbat de când există omenirea. Adică iubim, urâm, furăm, omorâm, înșelăm ș.a.m.d. Problema e ca o democrație să poată ține și sub control și limita aria de desfășurare și mai ales consecințele a ceea ce am numit corupția în educație. Pentru că corupția este de întâlnit la mai multe niveluri, iar plagiatul este numai un vârf. Despre asta nu vorbim și nu facem mare lucru”, spune profesorul universitar.