Principatele Unite Moldova și Țara Românească au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Statul acoperea regiunile istorice OlteniaMuntenia, și Moldova Occidentală, precum și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail). Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881.

Din momentul în care a fost semnată Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, România a început să se consolideze ca naţiune. Această perioadă marchează un moment istoric important pentru ţara noastră.

Personalităţile care au jucat un rol cheie în Unirea Principatelor

Personalităţile care au jucat un rol cheie în eveniment sunt cunoscute nu doar pentru implicarea lor în realizarea unirii, cât și pentru scrierile sau contribuțiile lor majore în cultura și istoria României.

 

File de istorie pe care să le avem în memorie

Cum și când s-a născut ideea unirii principatelor române

Deși cele 2 principate, Țara Românească și Moldova, erau locuite de același popor cu aceeași limbă și deși organizarea lor politică și socială precum și situația lor erau asemănătoare, totuși ideea unirii lor într-o singură țară apare destul de târziu abia în veacul al XIX-lea. Până atunci, sentimentul de solidaritate nu s-a transformat într-o idee clară a nevoii unirii principatelor române.

Ideea unirii apare ca o urmare a deșteptării naționale sub influența apuseană. Ea a fost propovăduită de scriitori din epocă, de la 1830 -1840 din Țara Românească, Moldova și Ardeal pentru care au luptat Ioan Câmpineanu și apoi fruntașii revoluției de la 1848. Intelectualii României din acea vreme aveau ca ideal unirea tuturor românilor cuprinzând și Ardealul, Bucovina și Basarabia, dar își dădeau seama că această unire completă era mai greu de îndeplinit în împrejurările de atunci și se mulțumiră deocamdată să lupte pentru unirea Țării Românești cu Moldova.

Chiar și această unire restrânsă a întâmpinat mari greutăți. În primul rând se opuneau rușii pentru că ei preferau ca principatele să fie divizate, pentru a le putea avea mai ușor în mână. De asemnea, se temeau de partida națională care îi dușmănea. Austria, care se temea că formarea unui mare stat românesc să nu devină un centru de atracție mai târziu și pentru provinciile Românești care se aflau sub stăpânirea ei, se opunea și ea unirii.

Românii trebuiau să aștepte împrejurări mai favorabile și sprijin din afară, iar acest sprijin îl găsiră la împăratul francezilor Napoleon al III-lea. Contextul European era complicat și interesele pentru putere erau mari.

Franța, Prusia și chiar și Rusia, care se împăcase cu Napoleon al III-lea, sprijineau unirea, pe când Austria, Turcia și Anglia erau împotriva ei. Napoleon al III-lea, care nu voia să se certe cu fosta lui aliată din războiul Crimeii s-a văzut nevoit să cedeze în privința unirii țărilor Românești și, prin convenția încheiată de marile puteri la Paris în 1858, se lua hotărârea ca principatele să rămână și de acum înainte despărțite.

Istețimea românească a ”faptului împlinit”

În urma încheierii acestei convenții de la Paris au fost convocate 2 adunări legislative la Iași și la București, cu scopul de a alege separat pe domnii principatelor. Alegerea a avut loc întâi în Moldova unde o parte din boieri susțineau candidatura fostului domn Mihail Sturza, alții pe a fiului său Grigore Sturza. Partidul național în frunte cu Kogălniceanu și Costache Negri era divizat și nu se fixase asupra unei candidaturi. În cele din urmă căzură de acord să susține candidatura sa ca domn a colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848 alături de tinerii naționaliști. În adunare era acum vicepreședinte. Alegerea a avut loc la 5 ianuarie (în stil vechi) și Cuza a fost ales cu unanimitate de voturi, celelalte candidaturi fiind retrase

În Țara Românească erau de asemenea mai mulți candidați, dar se părea că cele mai multe șanse de a fi ales domn le avea fostul domnitor Gheorghe Bibescu. Alegerea sa însă seamăna se ca să se afle mai întâi rezultatul celei din Moldova la 24 ianuarie stil vechi

Deputatul Vasile Boerescu propune candidatura domnului Moldovei la tronul Țării Românești. Convenția de la Paris hotărâse ca să fie 2 adunări și 2 alegeri separate, nu specificase însă că aceeași persoană nu poate fi aleasă de ambele adunări. Astfel Vasile Boerescu arată că se poate totuși îndeplini unirea cum făcea mult dorită și făcu apel la patriotismul tuturor amintind că însuși Gheorghe Bibescu fusese pentru unire în divanul ad-hoc și acum nu mai poate candida împotriva ei. Adunarea impresionată de cuvintele lui votează în unanimitate alegerea lui Cuza și ca domn al Țării Românești.

În cartea sa ”O istorie sinceră a Poporului Român”, istoricul Florin Constantiniu subliniază marea abilitatea politică cu care s-a înfăptuit acest act în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea, prin sistemul ”faptului împlinit”, cum l-a numit Nicolae Iorga.

Declarația lui CA Rosetti

Unirea principatelor române într-un singur stat era în sfârșit îndeplinită. O delegație munteană se duse la Iași să ofere domnia țării lui Cuza cu această ocazie C.A. Rosetti spuse noului domn: ”Primește ales al României împreună cu coroana Tării Românești pe care ți-o aducem inimile a 2 milioane și jumătate de români care te asigură că atâta timp cât vei purta steagul unirii al naționalității al dreptății și al libertății, muntenii și moldovenii te vor urma ca un singur om”. Alexandru Cuza porni atunci spre București unde primul domn al României a fost primit cu triumf.

Unirea definitivă a avut loc în anul 1861

Austria se gândea să se opună cu forța la unire și se pregătea să ocupe principatele cu armele sale, dar atunci iarăși împrejurările externe au fost favorabile românilor, căci curând după proclamarea unirii izbucni războiul de unitate al Italiei. Armatele franceze comandate de Napoleon al III-lea și aliatul său Victor Emmanuel al II-lea al Piemontului au bătut pe austrieci la Magenta și Solferino în urma acestor înfrângeri Austriaa fost silită să încheie pace și a trebuit să renunțe a se mai opune la unirea principatelor române. Unirea definitivă a avut loc la 1861, în primii ani ai domniei lui Cuza Vodă ca domn a două țări.

Conform convenției de la Paris erau 2 guverne și 2 parlamente deosebite pentru Moldova și Țara Românească, iar unirea era numai personală. Erau de asemenea 2 capitale: București și Iași și domnul trebuia să stea o parte a anului într-una și restul timpului în cealaltă. Cuza și colaboratorii lui au înțeles însă să facă unirea definitivă și să contopească întru totul administrația celor 2 principate pentru aceasta trebuia câștigată aprobarea turcilor care se opuneau.

Cuza trimisese la Constantinopol pe Costache Negri care a reușit să obțină consimțământul porții otomane pentru contopirea celor 2 principate într-unul singur. Când Domnul află că negocierile lui Costache Negri au ajuns la bun sfârșit, se duse personal la Constantinopol să facă o vizită sultanului.

”Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei” – Barbu Catargiu

În 1861, la Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza a fost primit cu mari onoruri și turcii, precum și marile puteri ale Europei semnatare ale convenției de la Paris, au declarat unirea definitivă. Administrația celor 2 principate se contopea. Nu mai rămânea decât o singură adunare legislativă și un singur guvern în capitala unică a României, București.

Turcii făcuseră oarecare rezerve spunând că recunosc unirea numai pe timpul domniei lui Cuza vodă dar aceasta era numai o formă. Astfel, la 24 ianuarie 1862, după 3 ani după alegerea lui Cuza ca Domn, se deschise la București primul parlament comun al României cu reprezentanți din Moldova și din Țara Românească.

Barbu Catargiu, care se afla în fruntea celei dintâi guvern al României unite, salută unirea definitivă printr-o strălucită cuvântare pe care o gasiți aici:

Alte surse: Istoria Românilor, Prof. Univ. Petre P. Panaitescu

wikipedia.ro

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Portal:Unirea_Principatelor/Personalit%C4%83%C5%A3i

Ramona Bandrabur